Trump proclamă victoria în Orientul Mijlociu, Iran analizează avantajele obținute
Memorandumul ce urma să fie semnat astăzi între Statele Unite și Iran a fost încheiat definitiv ieri, după ce reprezentanții Teheranului au semnat electronic înțelegerea dintre cele două state, în urma demersului președintelui american Donald Trump, care a semnat miercuri seară, la Versailles, documentul respectiv, la finalul summitului G7.
Reprezentanții Iranului au anunțat că nu se mai deplasează astăzi în Elveția pentru ceremonia de parafare a acestui document. Cu toate acestea, autoritățile elvețiene au precizat, potrivit Reuters și cotidianului Al Arabyia, că primele discuții dintre Statele Unite și Iran, în urma semnării memorandumului, sunt planificate astăzi în stațiunea montană Buergenstock din Elveția.
„În stadiul actual, planul este în continuare ca reprezentanții SUA și Iran, împreună cu mediatorii din Pakistan și Qatar și alte țări implicate, să se întâlnească mâine la Buergenstock pentru negocieri inițiale privind implementarea acordului. În prezent, nu sunt disponibile alte informații cu privire la programul și detaliile acestei întâlniri”, a declarat Ministerul elvețian de Externe într-un comunicat de presă emis ieri dimineață.
Semnificația momentului și locul ales de Donald Trump pentru semnarea acestui acord a trecut neobservată în mass-media, în condițiile în care tratatele de pace după primul și al doilea război mondial din secolul al XX-lea au fost semnate la Versailles. Practic, Donald Trump a dorit să rămână în istorie precum Theodore Roosevelt și Harry Truman, ca unul dintre președinții americani care au pus capăt unei conflagrații de proporții globale.
Presa americană și europeană susține că memorandumul reprezintă, dincolo de încetarea ostilităților, unul dintre cele mai importante documente geopolitice ale ultimilor ani, deoarece nu stabilește doar o pauză militară, ci redesenează raportul de forțe din Orientul Mijlociu. CNN, BBC, The Guardian, TF1, Politico, Reuters arată, însă, că, analizat în ansamblul celor 14 puncte și comparat cu obiectivele declarate ale ambelor tabere înaintea războiului, documentul sugerează că principalul beneficiar politic și strategic este Iranul, în timp ce administrația Trump încearcă să prezinte acordul drept o victorie diplomatică centrată pe dosarul nuclear.
Primul punct este extrem de semnificativ. SUA și Iranul se angajează la încetarea imediată și permanentă a operațiunilor militare, inclusiv în Liban. Dacă obiectivul inițial al Washingtonului și al Israelului era diminuarea influenței regionale a Teheranului și slăbirea rețelei sale de aliați, rezultatul final este opus: Iranul nu este obligat să renunțe la alianțele sale, iar conflictul se încheie printr-un acord reciproc de neagresiune.
În termeni strategici, supraviețuirea regimului iranian și recunoașterea sa ca interlocutor egal reprezintă un câștig major pentru Teheran. Al doilea punct consolidează această impresie, prin respectarea reciprocă a suveranității și neintervenția în afacerile interne, ceea ce înseamnă, practic, abandonarea discursului american privind schimbarea regimului iranian.
Timp de decenii, liderii iranieni au considerat presiunile externe drept o amenințare existențială. Acum obțin o recunoaștere explicită a legitimității statului lor. Următorul punct din memorandum stabilește un interval de 60 de zile pentru negocierea unui acord final, ceea ce pentru Iran înseamnă timp câștigat și suspendarea presiunii militare, în contextul în care economia și infrastructura sa au fost afectate de război.
Pentru SUA, aceasta reprezintă doar o promisiune că negocierile vor continua. Punctul patru este poate cea mai mare concesie americană, Washingtonul angajându-se să ridice blocada navală și să își retragă forțele din apropierea Iranului după acordul final. În schimb, Iranul nu oferă decât reluarea graduală a traficului maritim, ceea ce din perspectiva raportului cost-beneficiu constituie o concesie mult mai concretă pentru SUA.
Punctul cinci, care se referă la traficul naval prin Strâmtoarea Hormuz, una dintre cele mai importante rute energetice ale lumii, arată că, deși SUA obțin redeschiderea circulației comerciale, Iranul păstrează un rol central în administrarea viitoare a strâmtorii, împreună cu Omanul și alte state din Golf. De asemenea, oficialii iranieni au precizat deja că vor percepe taxe pentru servicii maritime, contrazicând astfel obiectivul american de a menține ruta permanent liberă și gratuită.
Următorul punct arată că războiul din Orientul Mijlociu a fost câștigat practic de Iran, deoarece SUA se angajează să mobilizeze, împreună cu partenerii regionali, cel puțin 300 miliarde dolari pentru reconstrucția și dezvoltarea economică a Iranului. Este greu de găsit un precedent în care o țară aflată în conflict cu Washingtonul să obțină promisiuni de investiții de asemenea dimensiuni fără să accepte schimbări politice fundamentale.
Punctul șapte reprezintă poate cea mai mare victorie economică iraniană, SUA angajându-se să elimine sancțiunile, inclusiv cele americane primare și secundare, precum și să faciliteze eliminarea restricțiilor internaționale. Chiar dacă implementarea va depinde de acordul final, simpla includere a acestei prevederi într-un document oficial marchează o schimbare radicală față de politica de „presiune maximă” promovată ani la rând de Washington.
Abia la punctul opt din memorandum găsim principalul argument folosit de Casa Albă pentru a susține că a obținut o victorie. Iranul reafirmă că nu va dezvolta arme nucleare și acceptă discuții privind uraniul îmbogățit. Problema este că Teheranul susține de mult timp că nu urmărește producerea unei arme nucleare. În plus, formularea este mult mai ambiguă decât ar fi dorit probabil Washingtonul.
Nu există obligația explicită de a exporta uraniul îmbogățit, iar oficialii iranieni au precizat deja că stocurile nu vor fi trimise în afara țării. Acest lucru este confirmat și de următorul punct al memorandumului, prin care Iranul își păstrează programul nuclear la nivelul actual, iar SUA nu introduc noi sancțiuni și nu trimit forțe suplimentare în regiune. În practică, status quo-ul avantajează partea care controlează deja un program nuclear avansat, adică Iranul.
Punctul zece permite exporturile iraniene de petrol și produse petroliere prin derogări acordate de Trezoreria americană. Pentru economia iraniană, dependentă de veniturile energetice, aceasta reprezintă o gură de oxigen uriașă. În ceea ce privește piața mondială, înseamnă revenirea unei cantități importante de petrol. Punctul unsprezece merge chiar mai departe, prevăzând deblocarea fondurilor și activelor iraniene înghețate, iar avantajul economic este aproape exclusiv de partea Iranului.
Pentru Washington, nu există o contraprestație imediată echivalentă. Punctul doisprezece stabilește un mecanism de monitorizare a implementării acordului, reprezentând o prevedere tehnică, dar importantă, deoarece oferă Iranului un instrument formal prin care poate reclama eventuale încălcări ale angajamentelor americane.
Punctul treisprezece condiționează negocierile finale de aplicarea unor măsuri concrete, inclusiv ridicarea blocadei și facilitarea exporturilor iraniene. Astfel, Iranul obține beneficii încă înainte de semnarea acordului
